miercuri, 21 ianuarie 2015

Nici televiziunea nu mai e ce a fost!

Woody Allen spunea odata ca americanii nu isi arunca gunoaiele, ci le transforma in emisiuni de televiziune.Daca intr-o zi oarecare, ai curiozitatea sa butonezi telecomanda, ai sa fii uimit cat gunoi recicleaza si televiziunile din Romania.In materie de mondenitati si emisiuni de divertisment am atins fundul prapastiei.Emisiunile sunt atat de proaste incat cu greu o persoana cu scaun la cap mai are tupeul sa se compromita in direct.Ne-au ramas asadar prostituatele si asistatii social care au probleme in cuplu.
Dar nu asta e problema...Ceea ce doare e tot tavalugul asta de idei gresite care se vehiculeaza si mai ales linsajul psihologic la care oamenii sunt supusi.
Ieri de exemplu, intr-o emisiune condusa de o domnita blonda si infantilizata, se discuta aprins soarta unei femei care isi parasise cei 4 copii.Acuzata, o femeie cu un retard vizibil era judecata cu sarg de un juriu format din Prima Baba a tarii, inlocuitoarea Monicai Tatoiu, baba specialista, dar mereu pe langa Camelia Mitoseru, Avocatul Poporului si a lui nea Gigi, prieten bun cu Iisus Hristos si cu regele Solomon din care citeaza frecvent si nu in ultimul rand Mara Banica, ziarista preacucernica, angajata sa faca femeile "curve" si "ordinare", pentru ca nu-i asa puterea exemplului e cea mai buna.
Sa ne reintoarcem la acuzata, o femeie asupra careia toti aruncau ocare si sudalmi, inclusiv sotul alcoolic, intrat in legatura directa din cocioaba de chirpici in care isi duce veacul.Toti sustineau sus si tare ca o mama nu-si paraseste copiii, ca nici macar o catea nu face asta.
Femeiii i se puneau intrebari de un ridicol iesit din comun, fiind vizibil faptul ca biata de ea nu intelegea nici macar contextul.Se vorbea despre sentimentul inaltator al maternitatii, despre manuale de parenting, se cita cu sarg din Doctor Oz, Doctor Spock si alte fiinte extraterestre pentru femeia care abia putea sa lege coerent doua fraze.
Am stat si m-am gandit la injustitia care se savarsea acolo, la lipsa de empatie si bun simt, dar mai ales mi-am dorit ca pentru cateva ore, specialistii cu pricina sa traiasca viata acuzatei.
Sa ipotizam asadar ca pentru cateva ore ai "privilegiul" de a trai intr-o cocioaba insalubra, fara apa si conditii minime de trai, ca in fata unei sobe care scoate fum ca o locomotiva cu aburi trebuie sa gatesti 3 feluri de mancare din patru cartofi si un pumn de malai.Sa mai adaugam si un sot alcoolic care te bate pentru ca nu are bani de bautura, te scoate noaptea afara la -15 grade dupa ce ti-a aplicat si o corectie cu toporul...si...nu in ultimul rand...sa mai refacem si cateva episoade identice dintr-o copilarie tulbure.Si dupa ce am inteles cat de cat contextul...sa pelungim apoteotic experienta pentru alti 30 de ani.Avem asadar in fata un om ciuntit sufleteste, fara cea mai mica idee despre valori pe care tu le fluturi dintr-o carte citita, un om care nu va intelege nimic din ce ii va spune, un om care se va simti doar un caine incoltit si flamand, pe care o cucoana nebuna incearca sa-l imbrace intr-o hainuta tricotata.
Nu am nici cea mai mica indoiala ca scopul unor astfel de emisiuni infecte ramane ratingul si nici pe departe educarea femeiii sa fie o mama buna.Dar nu inteleg cum un organism numit CNA poate tolera o astfel de emisiune, cum niste oameni aparent educati se pot compromite in a-si da cu parerea pe subiect.
Asadar stau si ma intreb:Cine savarseste o faradelege mai mare?Cea care, fara a avea o baza solida in educatie emotionala, se lasa purtata instinctual de cursul vietii sau cei care, tolba de carte, se arata goliti de sentimente minime de bun simt, fiind si platiti pentru mizeriile pe care le spun?
Suntem fara umbra de dubiu in epoca in care "pestele si mileul de macrame" justifica singura utilitate a televizorului in casa oricarui cetatean.

luni, 19 ianuarie 2015

Povesti cu aroma de cafea
Sunt o mare cafengioaica si nu concep sa incep o zi fara o ceasca de cafea.Si asta pentru ca, in toate amintirile mele, totul a inceput in jurul unei cesti de cafea.
Aveam vreo cativa ani cand, din bratele mamei am vazut prima ceasca cu cafea aburinda.Eram in curtea nasei mele de botez, la o masa.Priveam caimacul care broda ceasca de portelan si trageam cu nesat aroma.Mamei i se varsa ca prin farmec cescuta in farfurioara, iar eu imi inmuiam varful degetului si gustam cu placere.Si stiu ca se povestea mult si se radea, asa ca de atunci am ramas cu ideea ca o cafea este preambulul unor povesti, ca o ceasca de cafea are puterea magica de a face oamenii sa vorbeasca.
In anii gri ai comunismului aveam sa simt mai mereu mirosul acela fad de "nechezol", un inlocuitor de cafea, pe care parintii mei si prietenii lor il foloseau pentru ca nu aveau incotro.Dar cateodata, ca prin farmec in casa aparea cafeaua de peste hotare, obtinuta "pe sub mana" si in mare secret.Si uite asa, aveam sa aflu eu pentru prima oara de Alvorada.Intr-o epoca intunecata, fara programe la televizor si cu restrictie la lumina, intr-o bucatarie a unui oras de provincie, la o masa se radea si se spuneau povesti.Iar ibricul de pe aragaz scotea miresme dumnezeiesti.Pachetul acela auriu venise ilegal in Romania.Carmen, prietena mamei urcase scarile in graba si il fluturase victorioasa.Se trageau scaune, se radea, iar maica-mea scotea din dulapul secret un alt clandestin, pachetul cu tigarete Kent.Ca prin farmec bucataria se umplea de oameni, de rasete, de glume interzise...si energia din jur arata ca orice loc poate fi insufletit daca exista bucurie si prieteni.
Si mai tin minte cafeaua adusa de Nea Sorofin din indepartata Sirie, pe ale carei santiere lucra.Se intorcea cu cafea, cu vederi din acelea pe care daca le miscai o femeie iti zambea, cu carpete orientale si ciocolata.Si unul din acele pachete de cafea aveam sa-l vad in mana doctoritei care-l ingrijise pe bunicul.In cabinetul ei mama asculta un diagnostic, in timp ce eu priveam electrizata unghiile rosii care framantau pachetul.
Si mai tin minte si cutiuta aceea de tabla cu ness Amigo, cea mai draga desfatare.Mama avea un set superb de portelan in care se bea Amigo.O ceasca inalta si dantelata, in care punea cu generozitate o lingura de cafea facuta crema si apoi turna apa fierbinte.Si bunatatea aceea de cafea colinda apoi jumatate de oras, catre coaforul unde se intalnea cu prietenele.Tin minte cum atmosfera se insufletea la vederea cutiei.Si in zgomotul de uscatoare de par, in mirosul de solutie de permanent si oja, parea ca sclava Izaura canta o melodie carioca, de pe un taram despre care nu stii de-i vis ori realitate.Tanti Fani coafeza cu vocea ei de trombon decreta adunarea, iar maica-mea era ca o regina.Si in fata cestilor aburinde se vorbea despre soti necredinciosi, despre telenovele locale cu o forta si-o determinare pe care doar o lingura de cofeina adevarata ti-o pot da.Si in toata acea mare de femei ma vad astazi pe mine, o fetita intr-o rochita rosie care sorbea povesti.
Imediat dupa revolutie aveam sa ma indragostesc de alte si alte marci de cafea, toate asociate cu amintiri.Pachetul albastru de Tchibo primit de o colega de facultate si facut cafea pe resoul din caminul studentesc, prima cafea Illy bauta undeva la granita dintre Italia si Franta in zorii unei zile, prima cafea la ibric bauta in vama Nadlac, dupa luni de zile de espresso, cafea care avea sa-mi dea clar sentimentul ca sunt Acasa.
Si in fiecare dimineata cand imi asez ibricul pe aragaz, cand deschid capacul borcanului de cafea...stiu ca marile povesti, marile prietenii, marile povesti de dragoste si marile zile au inceput, fara umbra de dubiu, in jurul unei cesti de cafea.Si in fiecare loc pe care l-am vizitat, am cerut o ceasca de cafea locala, ca sa inteleg magia care vorbeste despre oameni, locuri si legende.
Pentru ca aburul cafelei relaxeaza simturile, uneste gandurile si are puterea de a te face sa calatoresti in adancul fiintei tale ani lumina.O dimineata minunata!

miercuri, 7 ianuarie 2015

Izvorul vieţii


În iarna lui 1985, într-una din acele seri geroase în care soba trăgea ca o mocăniţă la deal, în bucătăria bunicilor mei avea să se ţeasă un plan.Pe pereţi flăcările dansau, iar vocea bunicii mele aducea a magie.Acolo la gura sobei ea îi spunea bunicului că ar fi timpul să facă o fântână.
Toata tineretea ei, bunica ridicase un deal abrupt cu o cobiliţă pe umeri şi cu două găleţi...de apă.Punea cu hotărâre piciorul în pamant, având grija să ţină spatele drept şi într-un echilibru teribil aducea acasă apa pentru gătit, spălat şi adăpat animale.Ani de zile avea să înţeleagă de ce apa e pomană şi mai ales de ce oamenii fac fântâni.
În acea seara de iarna aveam să aflu că un fântânar bătrân găsise izvorul în curtea noastra, cu o nuia "fermecată" de alun, o nuia asemenii unei praştii mai mari, pe care el o ţinuse cumva în dreptul inimii.Si chiar lângă agudul cel mare din mijlocul curţii, nuiaua s-ar fi mişcat miraculos, semn că acolo dedesubt s-ar afla "izvor de apă curată".
În primăvara aceluiaşi an bunicii mei au tocmit doi fântânari şi au început săpăturile.Ţin minte cum noi copiii ne jucam în curte în timp ce bunica făcea oale de mancare la soba mare de teracotă.Oamenii săpau, iar pamantul îşi schimba încet, încet culoarea.Apoi, coborau tot mai adânc, susţinuţi de corzi, în căutarea firicelului de apa.Aveau să-l găsească la 40 de metri adâncime, după zile întregi de muncă.Căram pământul cu căruţa şi tot cu căruţa aduceam ghizdurile de beton care sprijineau malurile.După o muncă istovitoare şi speranţe care păreau deşarte, în curtea copilariei mele avea să apară fântâna mult visată, cu două găleţi şi roată mare.În zilele toride de vară, roata se învârtea cu o viteză năucitoare aducând sus găleata cu apă, timp în care cealalta se scufunda cu ecou.
Bunicul scotea apa domol, cu drag, convins fiind că apa de izvor e sănătate curata.Când eram la oraş la părinţii mei, obişnuia să îmi aduca bidoane de apă, pentru că nu putea concepe ca eu să beau "apa care curge din perete".Iar în '86, imediat dupa explozia de la Cernobâl, bunicul şi-a acoperit fântâna cu un capac mare de lemn şi toate "ţoalele" din zestrea bunicii pentru că aşa credea el că îşi protejeaza izvorul de unda radioactiva.Toata copilaria mea am învăţat că apa e pomană pentru bătrânii neputincioşi, pentru oamenii însetaţi, dar mai ales aveam să înţeleg ca fiecare fântână e de cele mai multe ori o poveste a unei nevoi personale.Fie că erau în curţi sau pe dealuri, pierdute în câmp, cu roata şi lanţ sau doar cu o cumpănă, fântânile spuneau o poveste.Povestea unui izvor pe care  cineva l-a descoperit şi l-a adus cumva la suprafaţa "întru bucuria şi îndestularea tuturor".
Astăzi obişnuiesc să caut cu privirea imaginile de odinioară doar pentru că vreau să le dau un alt sens.Şi înţeleg că în definitiv, fiecare dintre noi are în adâncul fiinţei sale un izvor, un izvor despre care ştim ca e acolo, dar nu avem întotdeauna curajul să "îi plecăm în căutare".Pentru că de cele mai multe ori e o munca titanică, o muncă ce presupune şi speranţe năruite, un travaliu istovitor către esenţa fiinţei noastre.
Şi se întâmplă, ca în mod miraculos, într-o zi de sete teribila să înţelegi că izvorul de apă curată ce este în tine, te poate îndestula o viaţă întreaga, ba mai mult, poate îndestula şi alţi însetaţi.Şi în sclipirea aceea de curaj înţelegi că propria menire, destinul pentru care fiecare dintre noi a venit pe lume, se numeşte de fapt izvorul vieţii.

miercuri, 3 decembrie 2014

Aceasta este noua mea casa, locul in care voi incerca sa povestesc...despre amintiri, despre experiente, despre oameni si despre intamplari.Un fel de "a message in a bottle", convinsa fiind ca vorbele si gandurile au un mod miraculos de a ajunge acolo unde este nevoie de ele.Povestile publicate imi apartin si ele au aparut pe Catchy...o ocazie minunata sa incep drumul meu catre Acasa.


Didina

Aveam 5 ani cred, când i-am auzit pentru prima oară numele. Bunicul avea pe mâna dreaptă un tatuaj din acela albastru, cum se făceau pe vremuri în armată: un cap de femeie cu cârlionţi şi trup de sirenă. Când l-am întrebat cine e, mi-a răspun: Duduţa. Nu mi s-a părut nimic anormal în răspunsul lui, nici măcar faptul că nu era numele bunicii mele sau al cuiva cunoscut. Era atât de ireal personajul, încât şi numele mi se părea de poveste.
A doua oară când am auzit numele sirenei a fost la moartea bunicului. Ţin minte figura răvăşită a mamei, receptorul la ureche şi ploaia de cuvinte, de urlete la adresa unei persoane aflate la celălalt capăt al firului: “S-a terminat! Nu te-ai lăsat până nu l-ai adus aici… 40 de ani…”
Abia când am devenit adolescentă aveam să aflu cap-coadă că femeia-sirenă era cât se poate de reală și că… 35 de ani a convieţuit la un loc cu noi, deşi eu o văzusem destul de puţin. Numele ei real era Didina.
Bunicul o cunoştea din adolescenţă şi a fost, ca în telenovele, dragostea vieţii lui. Povestea începea inocent, într-un sătuc de pe Valea Siretului, aşa cum o cereau rigorile vremii. Eroii poveştii trebuiau să aştepte vârsta potrivită ca să-şi pună pirostriile, dar mai ales “liberarea” din armată a bunicului, proba de maturitate bărbaților acelor vremuri.
didina
Dar ca în orice telenovelă, lucrurile s-au precipitat atunci când eroina principală, Didina, a fugit cu un marinar, nu peste mări şi ţări, ci in primul port întâlnit, Constanţa. Armata avea să fie pentru bunicul atât o probă a maturităţii ca bărbat cât şi un loc de reculegere. La întoarcere, pe podul din Şerbaneşti avea să o vadă pe bunica mea, iar restul e o poveste de spus nepoţilor.
La nici 4 ani de la căsătoria lor și venirea pe lume a copiilor, avea să apară și Didina. Și n-a mai plecat 35 de ani. În cei 35 de ani bunicul a dus o viață dublă ca în filmele americane. An de an, o lună de zile dispărea de acasă, “în lume” cum îi plăcea să spună. Nici până astăzi nu-mi pot explica cum un om atât de simplu ca educaţie si condiţie socială putea să aibă o viaţă interioară atât de complexă. Avea nişte trăiri antagonice şi nu de puţine ori a spus că el nu s-a născut unde trebuia şi că trăieşte viaţă altcuiva.
Bunica mea a trăit ceea ce se cheamă o viaţă cu ţintă, motivaţia ei principală fiind copiii. Despre dragoste vorbim rar, iar când atac subiectul sirenei bunica spune că bunicul era “nebun” iar ea, sirena, o “rafinată de oraş”, cu papuci cu puf și capot de zanana. Bunica a muncit şi a ridicat la propriu o casă cu mâinile ei, s-a anulat ca femeie şi a fost doar mamă. Simbioza dintre bunica și sirenă nu a fost tot timpul ca la carte…. existenţa celeilalte trăgând dupa sine lipsa afectivă a bunicului, nefericirea, durerea, abandonul, amarul înecat în alcool şi în final sfârşitul, bunicul murind pe drumul de întoarcere de la ea. Mama nu a iertat-o niciodată, iar dacă o întreb, îmi evocă pas cu pas toată durerea bunicii mele, durerea unei femei refuzate de tânără, obligată să fie doar mamă şi femeie în casă. Mătuşa, în schimb, l-a înţeles în imensa lui indecizie, tocmai pentru că, spune ea, “toți avem dreptul să fim fericiți şi aşa a înţeles el să fie”.
Aveam zece ani când l-am pierdut pe bunicul şi pâna atunci nu ştiam cum e viaţa fără el. Ani de zile după ce a plecat am căutat orice loc şi orice poveste în care el a fost, orice om pe care l-a cunoscut şi tocmai pentru că Didina, greşită sau nu, a fost parte din viaţa lui, am acceptat-o într-un fel.
Mi se întâmplă să citesc și să văd o grămadă de poveşti similare, să văd cum timpul și vremurile schimbă radical finalul… şi continuu să mă întreb ce principii şi mentalităţi i-au ţinut pe cei trei într-o relaţie de o viaţă. Nu m-am pronunţat niciodată în astfel de situaţii. Nu pentru că aş găsi normală o relație cu un bărbat însurat (refuz din start ideea tocmai din princina poveștii din familia mea), dar mă gândesc apoi că viaţa te pune în situaţii atât de ciudate, de imposibile… situaţii în care trebuie să alegi definiţia proprie a fericirii. Sunt oameni care într-o astfel de situaţie realizează că îi face fericiţi să fie principiali, să se sacrifice, iar alţii, dimpotrivă, că vor să fie liberi, să ia de la viața ceea ce au nevoie şi că doar asta îi face fericiţi. În poveştile de dragoste, în cele mai multe cazuri, aşa cum frumos spunea cineva, suntem fie victime, fie călăi.
Aceasta este povestea bunicii mele, femeia care m-a crescut şi care, în marea ei simplitate, mi-a dat cea mai frumoasă lecţie de viaţă. Lecţia unui om simplu, fără nicio urmă de încrâncenare, înțelegător, în pace cu durerea, şi care de 25 de ani aprinde cu mâinile muncite de ţăran o lumânare la “căpătâiul omului ei”.

Lungul drum către casă

Când vine vorba să descriu senzaţia explozivă de fericire, cea mai fidelă imagine care îmi vine în minte este cu mine copil, în odaia bunicilor.Mă trezeam cu frica teribilă că e posibil să fi visat că sunt la ei, iar apoi când conştientizam imaginile familiare, treceam în fracţiuni de secundă de la frică la cea mai teribilă bucurie; bucuria de a fi în locul potrivit.
Am crescut într-o fugă continuă, luând în inima mea cele mai frumoase imagini: câmpurile verzi, căldura, roua dimineţii pe care o simteam cu picioarele goale, mirosurile dimineţii, aerul curat condimentat cu fumul sobei care cocea turte. Şi apoi, toate acele zgomote care compuneau rutina zilnică, zgomote care porneau firav şi creșteau în intensitate: primul cântat al cocoşului, uşile care se deschideau, cleştele care trăgea roţile de la plită, oalele care se aşezau cuminţi să fiarbă mâncarea şi la final… tuciul care lovea fundul de mămăligă. Şi apoi veneau vocile oamenilor, sapele care se băteau pe prispa casei şi zgomotul căruţelor care plecau la câmp. În starea aceea, între somn şi trezie… simţeam cum încet-încet realitatea se recompune după acelaşi ritual şi cu permanenta bucurie care îmi inunda corpul… că sunt acasă.
Ani de zile am căutat în cele mai ciudate locuri senzaţia de acasă. Mi-am fixat permanent busola către est… acolo unde ştiam că e casa mea. Am zburat cu gândul peste trei ţări ca să mă opresc în curtea unei case ţărăneşti de pe Valea Siretului, neştiind ce anume mă atrage acolo. M-am întrebat debusolată ce înseamnă acasă, ce fel de experienţă îţi defineşte mai bine termenul, care sunt oamenii care te cheamă şi pentru care dintre ei pleci.
Ritschel, William- Boats Returning Home
Şi mi-au trebuit mii de kilometri bătuţi pe uscat şi în aer, înainte şi înapoi, ca să înţeleg că vine o zi când afli unde îţi e casa. Şi acea zi e ziua în care călătoreşti mai întâi în sufletul tău şi dincolo de orice explicaţie, de orice constrângere, de orice “de ce”, în cea mai mare linişte, auzi şi simti, rând pe rând, toate zgomotele, mirosurile şi senzaţiile cu care se construieşte casa ta. Casa ta poate fi oriunde sufletul simte bucuria. Casa ta e acolo unde toate amintirile îţi dau siguranţă, e locul unde simţi că eşti recunoscator că te-ai trezit.
Îmi aduc aminte de prima mea reîntoarcere acasă, când, coborând pe Măgura, am vazut în oglinda retrovizoare un şir lung de lumini de faruri, ale celor care, ca și mine, se întorceau acasă. Şi-am simţit că întotdeauna drumul tău către casă e luminat de ceva sau cineva. Am înţeles că oricât de pierdut te-ai simţi, în viaţa ta vor apărea tot timpul fapte şi oameni care te vor aduce acasă. Aşa cum mi s-a întâmplat mie în 2005, când bătrânul veterinar italian mi-a cumparat 400 de km de drum până acasă, făcându-mi cadou un plin de benzina. La fel cum şi în anii urmatori, ceva sau cineva, voit sau nu, m-a împins mai aproape de casă. Dar restul de drum mi l-am cumpărat eu.
Mi l-am cumpărat atunci când, în ciuda lui “dacă”, a lui “de ce”, în ciuda confirmărilor de care aveam nevoie, am decis pentru o clipă să îmi ascult sufletul. Şi am înţeles că 10 ani sunt mai mult decat suficienţi ca să înţelegi, iar timpul nu are răbdare cu nimeni.
Şi astăzi, când m-am trezit, m-am gandit la fetiţa Roxana care îşi visa îngerul şi care nu avea cum să ştie atunci că îngerul ei era chiar ea, cea din viitor. Şi îi mulţumesc din suflet persoanei minunate care m-a învaţat că noi suntem propriii noștri îngeri păzitori, important e să vrem.

Întâlnirea de la 35 de ani

Şi se face că sunt iarăşi acasă, acolo unde am copilărit, în căsuţa de la ţară. Mi se întâmplă tot mai des să urc în podul casei, un pod cu bârne groase de lemn pe care în copilărie îl numeam “Podul secretelor”. Pe atunci mi se părea imens, cu cotloane numai bune de ascuns vorbe şi idei, secrete şi amintiri. Am 35 de ani şi urc iarăşi scara de lemn aşa cum o urcam când eram copil. Acolo, deasupra lumii, de unde vedeam toată Valea Siretului, şi de unde visurile mele aşteptau să îşi ia zborul. Am găsit valiza mea cu amintiri, despre care uitasem ca există şi când am deschis-o m-au copleşit lacrimile şi emoțiile.
Vrafuri de scrisori şi amintiri, oracolul meu din 1993, bileţelele mele pasate pe furiş în orele de clasă, dar înainte de toate m-am regăsit pe mine copil, adolescent. Mi-am regăsit scrise pe hârtie toate gândurile, toate planurile prin care simţeam că pot cuceri lumea. Când îmi doream ca “lumea sa fie un haos al fericirii, în care oamenii să creadă în Dumnezeu şi să se iubească unii pe alţii”. Şi tot acolo erau şi scrisorile bunicii mele cu gândurile ei de om bun şi curat, cu toata dragostea ei revărsată în cuvinte .”Draga mea Rocsănică, lumina ochilor mei, abia aştept să iei vacanţă şi să petrecem dimpreună sărbătorile…”
Şi acolo am plâns, am plâns cu toată apăsarea celor 20 de ani, am plâns pentru toate visurile pe care nu mi le-am putut realiza, pentru dezamăgirea produsă copilului “Roxana”, dar şi cu o mare fericire pentru că în unele încă mai cred.
scrisori
Am stat şi m-am întrebat când anume ne pierdem de noi pe drumul creșterii noastre ca oameni. Uităm toata exuberanţa cu care am visat, tot acel curaj nebunesc care ne hrănea doar cu certitudini. Dar, mai ales, acolo, printre vrafurile de scrisori pe care eu şi soţul meu ni le-am scris timp de 5 ani, m-am întrebat cum se face că, deşi astăzi avem la îndemână atâtea mijloace de comunicare, mesajul e frânt şi simplist.
Am retrăit pas cu pas aşteptarea unei scrisori. Zile întregi de aşteptare, drumurile nesfârşite la Poştă ca să îmi iau scrisorile trimise la “post restant”. Am recitit telegramele, bunicile sms-ului modern, telegrame trimise soţului meu prin care îl anunţam că ne puteam vedea peste o lună, specificând data şi ora. Şi am savurat acea aşteptare, îndepărtând cu toată fiinţa graba şi zumzetul, tonul de mesaj al mobilului care anunţa mesajele. Şi pe fundal continuam să aud vocea telefonistei care repeta ce-i dictam, cu “stop” în loc de punct.
Am recitit o seară întreagă pasaje întregi din viaţa mea, întâmplări uitate, am redescoperit oamenii aşa cum era odată şi la final am concluzionat că nu exista tristeţe mai mare pe pământ decât aceea de a fugi fără oprire spre o ţintă pe care noi singuri ne-o îndepărtăm, fără puterea şi înţelepciunea de a ne aşeza uneori doar atât cât să ne aducem aminte de noi.
Şi se întâmplă o magie: se întâmplă că într-un pod prăfuit, pe care tu îl credeai fermecat, să te întâlneşti peste ani faţă în faţă cu tine, copilul. Și poţi minţi câţi adulţi vrei, dar nu vei putea minţi niciodată un copil. Şi ceea ce un copil nu-ţi va ierta niciodată va fi incapacitatea ta de a mai crede că “totul este posibil”!