miercuri, 3 decembrie 2014

Aceasta este noua mea casa, locul in care voi incerca sa povestesc...despre amintiri, despre experiente, despre oameni si despre intamplari.Un fel de "a message in a bottle", convinsa fiind ca vorbele si gandurile au un mod miraculos de a ajunge acolo unde este nevoie de ele.Povestile publicate imi apartin si ele au aparut pe Catchy...o ocazie minunata sa incep drumul meu catre Acasa.


Didina

Aveam 5 ani cred, când i-am auzit pentru prima oară numele. Bunicul avea pe mâna dreaptă un tatuaj din acela albastru, cum se făceau pe vremuri în armată: un cap de femeie cu cârlionţi şi trup de sirenă. Când l-am întrebat cine e, mi-a răspun: Duduţa. Nu mi s-a părut nimic anormal în răspunsul lui, nici măcar faptul că nu era numele bunicii mele sau al cuiva cunoscut. Era atât de ireal personajul, încât şi numele mi se părea de poveste.
A doua oară când am auzit numele sirenei a fost la moartea bunicului. Ţin minte figura răvăşită a mamei, receptorul la ureche şi ploaia de cuvinte, de urlete la adresa unei persoane aflate la celălalt capăt al firului: “S-a terminat! Nu te-ai lăsat până nu l-ai adus aici… 40 de ani…”
Abia când am devenit adolescentă aveam să aflu cap-coadă că femeia-sirenă era cât se poate de reală și că… 35 de ani a convieţuit la un loc cu noi, deşi eu o văzusem destul de puţin. Numele ei real era Didina.
Bunicul o cunoştea din adolescenţă şi a fost, ca în telenovele, dragostea vieţii lui. Povestea începea inocent, într-un sătuc de pe Valea Siretului, aşa cum o cereau rigorile vremii. Eroii poveştii trebuiau să aştepte vârsta potrivită ca să-şi pună pirostriile, dar mai ales “liberarea” din armată a bunicului, proba de maturitate bărbaților acelor vremuri.
didina
Dar ca în orice telenovelă, lucrurile s-au precipitat atunci când eroina principală, Didina, a fugit cu un marinar, nu peste mări şi ţări, ci in primul port întâlnit, Constanţa. Armata avea să fie pentru bunicul atât o probă a maturităţii ca bărbat cât şi un loc de reculegere. La întoarcere, pe podul din Şerbaneşti avea să o vadă pe bunica mea, iar restul e o poveste de spus nepoţilor.
La nici 4 ani de la căsătoria lor și venirea pe lume a copiilor, avea să apară și Didina. Și n-a mai plecat 35 de ani. În cei 35 de ani bunicul a dus o viață dublă ca în filmele americane. An de an, o lună de zile dispărea de acasă, “în lume” cum îi plăcea să spună. Nici până astăzi nu-mi pot explica cum un om atât de simplu ca educaţie si condiţie socială putea să aibă o viaţă interioară atât de complexă. Avea nişte trăiri antagonice şi nu de puţine ori a spus că el nu s-a născut unde trebuia şi că trăieşte viaţă altcuiva.
Bunica mea a trăit ceea ce se cheamă o viaţă cu ţintă, motivaţia ei principală fiind copiii. Despre dragoste vorbim rar, iar când atac subiectul sirenei bunica spune că bunicul era “nebun” iar ea, sirena, o “rafinată de oraş”, cu papuci cu puf și capot de zanana. Bunica a muncit şi a ridicat la propriu o casă cu mâinile ei, s-a anulat ca femeie şi a fost doar mamă. Simbioza dintre bunica și sirenă nu a fost tot timpul ca la carte…. existenţa celeilalte trăgând dupa sine lipsa afectivă a bunicului, nefericirea, durerea, abandonul, amarul înecat în alcool şi în final sfârşitul, bunicul murind pe drumul de întoarcere de la ea. Mama nu a iertat-o niciodată, iar dacă o întreb, îmi evocă pas cu pas toată durerea bunicii mele, durerea unei femei refuzate de tânără, obligată să fie doar mamă şi femeie în casă. Mătuşa, în schimb, l-a înţeles în imensa lui indecizie, tocmai pentru că, spune ea, “toți avem dreptul să fim fericiți şi aşa a înţeles el să fie”.
Aveam zece ani când l-am pierdut pe bunicul şi pâna atunci nu ştiam cum e viaţa fără el. Ani de zile după ce a plecat am căutat orice loc şi orice poveste în care el a fost, orice om pe care l-a cunoscut şi tocmai pentru că Didina, greşită sau nu, a fost parte din viaţa lui, am acceptat-o într-un fel.
Mi se întâmplă să citesc și să văd o grămadă de poveşti similare, să văd cum timpul și vremurile schimbă radical finalul… şi continuu să mă întreb ce principii şi mentalităţi i-au ţinut pe cei trei într-o relaţie de o viaţă. Nu m-am pronunţat niciodată în astfel de situaţii. Nu pentru că aş găsi normală o relație cu un bărbat însurat (refuz din start ideea tocmai din princina poveștii din familia mea), dar mă gândesc apoi că viaţa te pune în situaţii atât de ciudate, de imposibile… situaţii în care trebuie să alegi definiţia proprie a fericirii. Sunt oameni care într-o astfel de situaţie realizează că îi face fericiţi să fie principiali, să se sacrifice, iar alţii, dimpotrivă, că vor să fie liberi, să ia de la viața ceea ce au nevoie şi că doar asta îi face fericiţi. În poveştile de dragoste, în cele mai multe cazuri, aşa cum frumos spunea cineva, suntem fie victime, fie călăi.
Aceasta este povestea bunicii mele, femeia care m-a crescut şi care, în marea ei simplitate, mi-a dat cea mai frumoasă lecţie de viaţă. Lecţia unui om simplu, fără nicio urmă de încrâncenare, înțelegător, în pace cu durerea, şi care de 25 de ani aprinde cu mâinile muncite de ţăran o lumânare la “căpătâiul omului ei”.

Lungul drum către casă

Când vine vorba să descriu senzaţia explozivă de fericire, cea mai fidelă imagine care îmi vine în minte este cu mine copil, în odaia bunicilor.Mă trezeam cu frica teribilă că e posibil să fi visat că sunt la ei, iar apoi când conştientizam imaginile familiare, treceam în fracţiuni de secundă de la frică la cea mai teribilă bucurie; bucuria de a fi în locul potrivit.
Am crescut într-o fugă continuă, luând în inima mea cele mai frumoase imagini: câmpurile verzi, căldura, roua dimineţii pe care o simteam cu picioarele goale, mirosurile dimineţii, aerul curat condimentat cu fumul sobei care cocea turte. Şi apoi, toate acele zgomote care compuneau rutina zilnică, zgomote care porneau firav şi creșteau în intensitate: primul cântat al cocoşului, uşile care se deschideau, cleştele care trăgea roţile de la plită, oalele care se aşezau cuminţi să fiarbă mâncarea şi la final… tuciul care lovea fundul de mămăligă. Şi apoi veneau vocile oamenilor, sapele care se băteau pe prispa casei şi zgomotul căruţelor care plecau la câmp. În starea aceea, între somn şi trezie… simţeam cum încet-încet realitatea se recompune după acelaşi ritual şi cu permanenta bucurie care îmi inunda corpul… că sunt acasă.
Ani de zile am căutat în cele mai ciudate locuri senzaţia de acasă. Mi-am fixat permanent busola către est… acolo unde ştiam că e casa mea. Am zburat cu gândul peste trei ţări ca să mă opresc în curtea unei case ţărăneşti de pe Valea Siretului, neştiind ce anume mă atrage acolo. M-am întrebat debusolată ce înseamnă acasă, ce fel de experienţă îţi defineşte mai bine termenul, care sunt oamenii care te cheamă şi pentru care dintre ei pleci.
Ritschel, William- Boats Returning Home
Şi mi-au trebuit mii de kilometri bătuţi pe uscat şi în aer, înainte şi înapoi, ca să înţeleg că vine o zi când afli unde îţi e casa. Şi acea zi e ziua în care călătoreşti mai întâi în sufletul tău şi dincolo de orice explicaţie, de orice constrângere, de orice “de ce”, în cea mai mare linişte, auzi şi simti, rând pe rând, toate zgomotele, mirosurile şi senzaţiile cu care se construieşte casa ta. Casa ta poate fi oriunde sufletul simte bucuria. Casa ta e acolo unde toate amintirile îţi dau siguranţă, e locul unde simţi că eşti recunoscator că te-ai trezit.
Îmi aduc aminte de prima mea reîntoarcere acasă, când, coborând pe Măgura, am vazut în oglinda retrovizoare un şir lung de lumini de faruri, ale celor care, ca și mine, se întorceau acasă. Şi-am simţit că întotdeauna drumul tău către casă e luminat de ceva sau cineva. Am înţeles că oricât de pierdut te-ai simţi, în viaţa ta vor apărea tot timpul fapte şi oameni care te vor aduce acasă. Aşa cum mi s-a întâmplat mie în 2005, când bătrânul veterinar italian mi-a cumparat 400 de km de drum până acasă, făcându-mi cadou un plin de benzina. La fel cum şi în anii urmatori, ceva sau cineva, voit sau nu, m-a împins mai aproape de casă. Dar restul de drum mi l-am cumpărat eu.
Mi l-am cumpărat atunci când, în ciuda lui “dacă”, a lui “de ce”, în ciuda confirmărilor de care aveam nevoie, am decis pentru o clipă să îmi ascult sufletul. Şi am înţeles că 10 ani sunt mai mult decat suficienţi ca să înţelegi, iar timpul nu are răbdare cu nimeni.
Şi astăzi, când m-am trezit, m-am gandit la fetiţa Roxana care îşi visa îngerul şi care nu avea cum să ştie atunci că îngerul ei era chiar ea, cea din viitor. Şi îi mulţumesc din suflet persoanei minunate care m-a învaţat că noi suntem propriii noștri îngeri păzitori, important e să vrem.

Întâlnirea de la 35 de ani

Şi se face că sunt iarăşi acasă, acolo unde am copilărit, în căsuţa de la ţară. Mi se întâmplă tot mai des să urc în podul casei, un pod cu bârne groase de lemn pe care în copilărie îl numeam “Podul secretelor”. Pe atunci mi se părea imens, cu cotloane numai bune de ascuns vorbe şi idei, secrete şi amintiri. Am 35 de ani şi urc iarăşi scara de lemn aşa cum o urcam când eram copil. Acolo, deasupra lumii, de unde vedeam toată Valea Siretului, şi de unde visurile mele aşteptau să îşi ia zborul. Am găsit valiza mea cu amintiri, despre care uitasem ca există şi când am deschis-o m-au copleşit lacrimile şi emoțiile.
Vrafuri de scrisori şi amintiri, oracolul meu din 1993, bileţelele mele pasate pe furiş în orele de clasă, dar înainte de toate m-am regăsit pe mine copil, adolescent. Mi-am regăsit scrise pe hârtie toate gândurile, toate planurile prin care simţeam că pot cuceri lumea. Când îmi doream ca “lumea sa fie un haos al fericirii, în care oamenii să creadă în Dumnezeu şi să se iubească unii pe alţii”. Şi tot acolo erau şi scrisorile bunicii mele cu gândurile ei de om bun şi curat, cu toata dragostea ei revărsată în cuvinte .”Draga mea Rocsănică, lumina ochilor mei, abia aştept să iei vacanţă şi să petrecem dimpreună sărbătorile…”
Şi acolo am plâns, am plâns cu toată apăsarea celor 20 de ani, am plâns pentru toate visurile pe care nu mi le-am putut realiza, pentru dezamăgirea produsă copilului “Roxana”, dar şi cu o mare fericire pentru că în unele încă mai cred.
scrisori
Am stat şi m-am întrebat când anume ne pierdem de noi pe drumul creșterii noastre ca oameni. Uităm toata exuberanţa cu care am visat, tot acel curaj nebunesc care ne hrănea doar cu certitudini. Dar, mai ales, acolo, printre vrafurile de scrisori pe care eu şi soţul meu ni le-am scris timp de 5 ani, m-am întrebat cum se face că, deşi astăzi avem la îndemână atâtea mijloace de comunicare, mesajul e frânt şi simplist.
Am retrăit pas cu pas aşteptarea unei scrisori. Zile întregi de aşteptare, drumurile nesfârşite la Poştă ca să îmi iau scrisorile trimise la “post restant”. Am recitit telegramele, bunicile sms-ului modern, telegrame trimise soţului meu prin care îl anunţam că ne puteam vedea peste o lună, specificând data şi ora. Şi am savurat acea aşteptare, îndepărtând cu toată fiinţa graba şi zumzetul, tonul de mesaj al mobilului care anunţa mesajele. Şi pe fundal continuam să aud vocea telefonistei care repeta ce-i dictam, cu “stop” în loc de punct.
Am recitit o seară întreagă pasaje întregi din viaţa mea, întâmplări uitate, am redescoperit oamenii aşa cum era odată şi la final am concluzionat că nu exista tristeţe mai mare pe pământ decât aceea de a fugi fără oprire spre o ţintă pe care noi singuri ne-o îndepărtăm, fără puterea şi înţelepciunea de a ne aşeza uneori doar atât cât să ne aducem aminte de noi.
Şi se întâmplă o magie: se întâmplă că într-un pod prăfuit, pe care tu îl credeai fermecat, să te întâlneşti peste ani faţă în faţă cu tine, copilul. Și poţi minţi câţi adulţi vrei, dar nu vei putea minţi niciodată un copil. Şi ceea ce un copil nu-ţi va ierta niciodată va fi incapacitatea ta de a mai crede că “totul este posibil”!

Poveste pentru Eduard

Ningea liniştit şi cu fulgi mari în ziua aceea de început de ianuarie, ziua când ne-am întâlnit, unul mai speriat decât altul. La fel de neajutoraţi şi singuri într-o mare de oameni.Te aşteptasem aşa cum credeam că trebuie să te primesc. Eram convinsă că ma vei atinge cu bagheta ta magică, declanşând în mine toate acele sentimente pe care le enumeră manualul. Şi am aşteptat, secondată de plânsul tău… am aşteptat să le ştiu pe toate aşa cum le ştia bunica mea vrednică de la ţară. Când mă lua din pat la mijirea zorilor şi mă înfofolea în pătură, şi mă aşeza uşor în căruţa cu care se ducea la câmp. Şi tot uşor, ca să nu mă trezesc, mă aşeza într-un adăpost improvizat şi-şi făcea planul la colectiv, ducând înainte şi înapoi cu sapa rândurile de porumb. Iar când mă îmbolnăveam, mamaia mea aducea ierburi de pe câmpuri, aprindea lumânarea de la botez, stingea cărbuni în cana cu apă într-un ritual de o frumuseţe fără seamăn.
Şi aşa am crescut, vegheată de ea, cel mai fix punct cu putinţa din viaţă, de parcă era de un milion de ani acolo. Şi aşa a ramas şi acum…. când mă întorc cu drag la ea şi o văd pe mai departe în grădina ei, ridicând din când în când capul ca să-şi fixeze ceasul după trecerea autobuzului. Eu am crescut, am plecat de mult în lumea cea mare, dar “buna” mea a ramas tot acolo pentru ca eu să nu mă pierd niciodată.
Şi în acele zile teribile de ianuarie a venit din sătucul ei, cu microbuzul, cu o hârtie pe care mi-a scris de mână “Înger, îngeraşul meu” şi o icoană. Şi mi-a mai adus miere de albine şi-un cocoş să-mi facă “o zeamă”. Şi fără cuvinte, doar mişcându-se înainte şi înapoi… aşa cum o făcea dintotdeauna, mi-a spus că în viaţă toate se descoperă “cu răbdare”, că nu-i nici un rost în grabă. Şi te-a legănat pe tine cu ochii plini de o mare recunoştinţă că a ajuns să te vadă şi cu mii de planuri pentru zilele ce aveau să vină.
mama_si_copilul_de_tonitza1
Şi dintre toate manualele de parenting l-am ales pe cel mai bun, exemplul viu al omului autentic. Al mamei care pentru copiii ei a mers în genunchi, fără reproşuri şi fără condiţionări, ci doar pentru că “aşa e firea lucrurilor”. Al mamei care a fost mereu acolo când ai cautat-o, pregătită să-ţi arate calea asemenea unei zâne bune. Al mamei care ţi-a deschis larg porțile ca să te duci în lumea mare, spunându-ţi că totul e posibil atâta timp “cât ai buletin”. Aveam să înţeleg târziu că “buna” mea, cea cu patru clase ştia înainte de toţi iluminaţii că propria identitate te salveaza din orice beznă.
Şi dacă astăzi cineva mă întreabă ce aş vrea să-i dăruiesc copilului meu, i-aş răspunde cu cea mai mare sinceritate din lume că vreau să-i dăruiesc o poveste şi niciun bagaj emoțional al femeii Roxana, al soţiei Roxana, al fiicei Roxana, al prietenei trădate Roxana. Aş vrea să îl trimit în viaţă doar cu povestea şi cu acel bileţel la care ţin ca la lumina ochilor, pe care mâna unei batrane de 80 de ani a scris “Înger, Îngeraşul meu”.
Şi în acea zi de iarnă în care ningea cu fulgi mari eu am primit un cadou cu o dubla semnificaţie – naşterea fiului meu şi nașterea mea ca om responsabil pe alegerile lui, într-o continuă asumare şi cu un curaj atât de mare încât să nu fie nevoie să ciopârţească destinul nimanui, mai ales al copilului ei.

Miruna nu mai locuieşte aici!

Nu ştiu dacă s-a făcut o scară a durerii, dacă cercetătorii s-au ocupat să ierarhizeze durerea şi sa dea premiul întâi cu coroniţă uneia anume, dar în ierarhia mea personala cea mai dureroasa experienţă e de departe aceea de a nu fi la înălţimea aşteptărilor.
Cum vine asta şi când se naşte în noi senzaţia, dar mai ales cum arata senzaţia… iată o teribilă provocare.
Miruna era o femeie extrem de frumoasă şi delicată despre care bănuiai că a găsit cheia succesului. Părea decupată dintr-o revistă şi emana rafinament. Te absorbea întreaga ei fiinţă, mişcările, plutirea, parfumul şi vocea. Cuvintele îi curgeau ca mierea, se plia pe orice conversaţie şi era cea care sfârşea orice reprezentaţie. La sfârşitul oricărei întâlniri, ne rămânea tuturor imaginea ei, povestea şi concluzia ei.
Nimeni n-a stăruit vreodată pe privirea ei. Eram prea preocupaţi să ne întrebăm de ce nu se finalizează basmul. Lipseau aproape flagrant din poveste prinţul, regatul şi caleaşca aurită. Până într-o zi când Miruna, în mod inexplicabil pentru privitori, s-a prăbuşit la propriu şi la figurat. O mică adiere sau poate oboseala aveau să o dezechilibreze de pe bârna lui „a perfect ten”.
miruna nu mai locuiește aici
Şi-apoi a urmat hăul, nebunia si durerea. Miruna se simtea captivă într-o cameră cu zeci de oglinzi şi în fiecare dintre ele era o alta ea. Zeci de imagini care portretizau un ideal de femeie, zeci de competiţii la care participa zi de zi, zeci de bătălii purtate pentru cineva, ca simbol al iubirii. Aşa învăţase Miruna despre dragoste şi despre iubire. Auzise încă din leagan că iubirea înseamnă să raspunzi asteptărilor altora, să te modelezi tiparului a ceea ce vede celălalt în tine. Învăţase despre iubire atunci când avea coroniţa pe cap şi diploma de premiant. În braţele mamei a simţit cum un val de iubire o copleşeşte pentru că doar atunci a simţit conexiunea, atunci a învăţat ceea ce credea ea ca înseamnă „a dărui”.
Şi apoi în infinitele provocari ale vieţii avea să înveţe cum e cu dăruitul. La prima senzaţie că cel de lânga ea e lipsit de darul ei, părăsea ca o doamnă scena, aşa cum o ştiam toţi, cu un mers impecabil şi un parfum năucitor.
Până în acea zi în care, în mod miraculos, o oglindă s-a crăpat. Suficient cât Miruna să sesizeze că dincolo de imaginea ciopârţită nu era nimic şi singura fiinţa vie din încăpere era ea. Cine sunt eu? Şi aici filmul s-a rupt pentru că doar ecoul din mintea ei îi răspundea. Îi răspundea în zeci de tonuri tot cu o întrebare. Aceeaşi. Mirunele din oglinzi rămâneau împietrite în aceeaşi poză de manual. Tremurând, Miruna nu a mai ştiut ce să aleagă şi tot ce simţea era un vid enorm. O singurătate fără margini de parcă era doar ea în întregul univers.
Avea să înţeleagă mai târziu cât de fină este linia de demarcaţie dintre iubire si iluzia iubirii. Avea să înţeleagă egoismul teribil care caracterizează în definitiv fiinţa umană. Avea să înţeleagă cât de puţin ştim cu toţii despre iubire. Că tocmai atunci când o teoretizăm magistral, săvârşim greşeala fatală care a coborât îngerul din Rai în Iad. Iubirea aceea pe care credem că o simţim pentru cineva exact în momentul în care ne facem lista cu aşteptări de la persoana iubită. ”Vreau să te iubesc aşa cum te văd eu!”
Miruna s-a descompus în mii de bucăți spre disperarea întregii audienţe. Cu toţii am plâns-o pe Miruna noastră ideală, fără cea mai mica urmă de interes pentru ce ar putea fi adevărata Miruna.
Dar ea, cu o forţa inimaginabilă, s-a strâns bucată cu bucată şi a învăţat ca la clasa întâi lecţiile de bază. A înţeles că acolo printre mii de cioburi era o fetiţă care strigase ajutor, o fetiţă pe care părinţii au uitat-o închisă în cameră, o fetiţă pe care oamenii mari n-au văzut-o.
Cineva mi-a spus odată că, dacă într-o zi am înceta să îi mai privim pe oameni superficial, şi, doar pentru o secundă le-am vedea sufletele, lumea aceasta ar fi infinit mai bună.

De la bunicii mei am învăţat două lucruri extrem de diferite: aripi şi rădăcini

Eu m-am născut în primăvara lui 1979 şi fac parte din generaţia “glorioasă” a copiilor crescuţi la ţară. Bunica mea, ţărancă puternică de pe Valea Siretului, venea dintr-o familie cu șapte copii, oameni săraci și curați. Făcuse doar patru clase și toată adolescenţa avea sa-şi roage tatăl să o dea la şcoală, dar viaţa a avut alte planuri cu ea. Bunicul era brigadier. Om simplu, tot cu patru clase, avea să fie şcolarizat de regim cu o viteză năucitoare. La aproape 40 de ani a început să meargă iar la şcoală şi să-şi pregătească examenele. Pe două buturugi din curte, un tată şi o fiică învăţau literatură, geografie şi franceză.
- Un, deux, trois, tăticule
-Oancă, doancă, troancă, răspundea el şugubăţ.
Şi într-un hohot de râs, bunicul a terminat abrupt lecţia de franceză. Şcoala nu era pentru el sau cel puţin nu atunci. “Cu doi curcani daţi cui trebuie, trec clasa” avea să devina o expresie proverbială. Mita era pentru el doar un mod amiabil prin care două persoane se scuteau reciproc de probleme. N-a avut niciodata simțul proprietății și nu s-a legat de lucruri, ci mai degrabă de oameni. A dat fără nicio urmă de regret pământurile, vaca și calul comuniștilor, spre disperarea bunicii mele.
Majoritatea amintirilor mele din copilărie îşi au drept loc de desfăşurare gospodăria CAP-ului. Dacă nu eram cu bunica la câmp, atunci eram cu bunicul la gospodărie.
Dis-de-dimineaţă, bunica îmi pregătea o găleată mică în care punea pachetul pentru bunicul, apoi se urca pe scara de la pod ca să mă petreacă cu privirea. Coboram dealul, traversam şoseaua principală, săream un pârleaz şi apoi, printr-un lan de porumb, alergam până la poarta gospodăriei. Acolo mă aştepta bunicul şi abia când bunica mă ştia în braţele lui, cobora şi ea de pe scara podului.
copii în fân
După şirul imens de hambare şi grajduri era o cămăruţă mică, odaia brigadierului Mircea. O cămăruţă de șase metri pătraţi în care era o sobă de lut văruită, un pat şi o masă de lemn, acoperită cu hârtie albă prinsă în piuneze. Hârtia era schimbată doar când se umplea de socotelile bunicului. Pe un perete era un dulap mic din lemn, cu vopseaua scorojită, dulap în care bunicul îşi ţinea turtele coapte pe plită şi un borcan cu dulceaţă de cireşe amare. Dar cel mai fascinant în încăpere era cântarul imens care se întindea pe un perete întreg. Chiar lângă odaia cu pricina era o platformă de fier pe care se urcau căruţele întoarse de la câmp. Înăuntru bunicul cântărea şi nota în borderou. Întotdeauna socotelile lui erau umflate, la fel ca şi planul oamenilor şi milioanele de boabe la hectar vehiculate la telejurnal îşi aveau o astfel de explicaţie.
Am prins toate campaniile agricole, fie din caruţa bunicii care ne ducea la câmp, fie din odaia sărăcăcioasă a bunicului. Dimineaţa, înainte de trezire, simţeam cum nişte braţe mă poartă afară, simţeam în nări aerul curat şi mă trezeam încet în ritmul sapei care muşca pământul. Bunica întorcea rând dupa rând alături de aproape toată suflarea satului. La câmp se pleca cu căţel şi purcel, adevăraţi oameni-orchestră, iar când soarele era poziţionat de prânz, în jurul caruţelor se întindea o masă de ştergare şi găleţi întoarse cu fundul în sus. Se mânca şi se vorbea, se ştergeau frunţi, se alăptau copii şi se spuneau glume. Iar seara, într-o stare de istovire fizică, roţile aceloraşi căruţe scrâşneau către casă, acolo unde se puneau ceaune pe plită şi se hrăneau animale.
În perioada treieratului eram nedespărţită de bunicul. Coboram împreună dealul exact în clipa în care şoseaua principală a satului duduia de tractoare şi Glorii.
“Gloria, gloria, noi suntem victoria” striga tovarăşa din mine. Îmi plăceau hambarele goale pe care le străbăteam în fugă de la un capăt în altul, iar când ele se umpleau încet, încet cu grâu, săream de pe grinzi fix în movilele uriaşe. Rămâneam acolo pentru câteva minute, atât cât să văd, în razele soarelui care pătrundeau printre scânduri, praful care prindea forme ciudate.
Copilaria mea a fost despre simţire, despre senzaţii. Să simţi cu picioarele goale, să apuci şi să pipăi cu mâinile, să nu existe nicio barieră între tine şi obiectul curiozităţii. N-am avut prea multe jucării pentru că bunicul zicea întotdeauna:”Deschide uşa copilului şi lasă-l să-şi facă singur jucării.”
Bunicul a murit în vara lui ’89, cu câteva luni înainte de căderea comunismului. Nu cred că şi-ar fi găsit locul într-o nouă societate în care oamenii învăţau să muncească şi să strângă pentru ei. Eu am privit cu lacrimi în ochi de pe scara podului cum hambarele se dărâmă şi cum drumul pe care îl bătătorisem ani de zile era arat şi transformat în grădină. La începutul anilor ’90 am ajuns din nou la gospodărie împreună cu trei sferturi din sat. Oamenilor li se dădea puţin din ceea ce li se luase la începutul epocii glorioase. În odaia copilăriei mele se citea de pe o listă şi se repartiza. În mijlocul oamenilor liberi eu am început să plâng, electrizată de dulapul verde de pe perete şi am cerut, alături de bunica mea, 50 de saci cu grâu, o vacă şi un dulap. Dulapul în care bunicul ţinea turtele şi dulceaţa de cireşe amare.
Şi uite aşa, pe drumul de început al unei noi orânduiri, într-un sat mic de pe Valea Siretului, într-o căruţă încărcată, o bunică şi o nepoată se pregăteau de capitalism.
Bunica şi-a scos din ilegalitate cazanul de ţuică şi ani de zile avea să facă “băuturi spirtoase” din fructe şi tescovină. Pregăteam cu minuţiozitate maşinăria de licori şi aşteptam la capătul ţevii făcute din cocean de porumb să curgă prima picătură de ţuică. Îi cunoşteam tăria după numărul de mărgele. Potriveam focul până târziu în noapte, coceam cartofi în “spuză”, iar la lumina slabă a focului eu, îndrăgostită de saga familiei Guldenburg, visam că într-o zi îmi voi deschide o distilerie. Făceam şi prefăceam, puneam în butoaie şi vindeam pe caiet. Dar n-a fost să fie. Bunica şi-a vândut cazanul de ţuică mulţi ani mai târziu, cu o mare strângere de inimă. Era ca Samson care şi-a pierdut puterea odată cu părul. Dar a continuat cu pământurile şi continuă şi azi la cei 81 de ani, cu o forţă de nedescris, convinsă fiind că puterea familiei stă în pământ şi în rădăcini.
De la bunicii mei am învăţat două lucruri extrem de diferite: aripi şi rădăcini. Bunicul nu avea nevoie de ancore în viaţă şi ştia că în drumul devenirii tale trebuie să simţi suflul valului care te împinge. Mereu a privit dincolo de Siret, cum îi plăcea să spună. Bunica, în schimb, e femeia care a bătut adânc hotarul familiei ei. Astăzi îi stau cu capul în poală doar ca să o aud cum vorbeşte despre familie, despre “toţi laolaltă”, despre acasă şi despre identitate.
Şi tot mai des mi se întâmplă să scotocesc în cutiuţa mea cu amintiri, convinsă fiind că prin ochii mei de adult ceea ce am dobândit cu sufletul copilului are o altă însemnătate. Şi realizez cu un zâmbet mare cât casa că, astăzi, graţie fiului meu pe care obişnuiesc să îl duc pe drumurile mele de copil, retrăiesc cu o bucurie teribilă un anotimp de care îmi este tare dor.

vineri, 28 noiembrie 2014

Viaţa este pentru fiecare dintre noi o călătorie.Un drum către noi orizonturi, către oameni si ocazii noi, un drum de întoarcere către elemente esenţiale uitate în trecut, pentru ca în final totul să se dovedească o călătorie către sufletul tău.