Didina

Aveam 5 ani cred, când i-am auzit pentru prima oară numele. Bunicul avea pe mâna dreaptă un tatuaj din acela albastru, cum se făceau pe vremuri în armată: un cap de femeie cu cârlionţi şi trup de sirenă. Când l-am întrebat cine e, mi-a răspun: Duduţa. Nu mi s-a părut nimic anormal în răspunsul lui, nici măcar faptul că nu era numele bunicii mele sau al cuiva cunoscut. Era atât de ireal personajul, încât şi numele mi se părea de poveste.

A doua oară când am auzit numele sirenei a fost la moartea bunicului. Ţin minte figura răvăşită a mamei, receptorul la ureche şi ploaia de cuvinte, de urlete la adresa unei persoane aflate la celălalt capăt al firului: “S-a terminat! Nu te-ai lăsat până nu l-ai adus aici… 40 de ani…”

Abia când am devenit adolescentă aveam să aflu cap-coadă că femeia-sirenă era cât se poate de reală și că… 35 de ani a convieţuit la un loc cu noi, deşi eu o văzusem destul de puţin. Numele ei real era Didina.

Bunicul o cunoştea din adolescenţă şi a fost, ca în telenovele, dragostea vieţii lui. Povestea începea inocent, într-un sătuc de pe Valea Siretului, aşa cum o cereau rigorile vremii. Eroii poveştii trebuiau să aştepte vârsta potrivită ca să-şi pună pirostriile, dar mai ales “liberarea” din armată a bunicului, proba de maturitate bărbaților acelor vremuri.

Dar ca în orice telenovelă, lucrurile s-au precipitat atunci când eroina principală, Didina, a fugit cu un marinar, nu peste mări şi ţări, ci in primul port întâlnit, Constanţa. Armata avea să fie pentru bunicul atât o probă a maturităţii ca bărbat cât şi un loc de reculegere. La întoarcere, pe podul din Şerbaneşti avea să o vadă pe bunica mea, iar restul e o poveste de spus nepoţilor.

La nici 4 ani de la căsătoria lor și venirea pe lume a copiilor, avea să apară și Didina. Și n-a mai plecat 35 de ani. În cei 35 de ani bunicul a dus o viață dublă ca în filmele americane. An de an, o lună de zile dispărea de acasă, “în lume” cum îi plăcea să spună. Nici până astăzi nu-mi pot explica cum un om atât de simplu ca educaţie si condiţie socială putea să aibă o viaţă interioară atât de complexă. Avea nişte trăiri antagonice şi nu de puţine ori a spus că el nu s-a născut unde trebuia şi că trăieşte viaţă altcuiva.

Bunica mea a trăit ceea ce se cheamă o viaţă cu ţintă, motivaţia ei principală fiind copiii. Despre dragoste vorbim rar, iar când atac subiectul sirenei bunica spune că bunicul era “nebun” iar ea, sirena, o “rafinată de oraş”, cu papuci cu puf și capot de zanana. Bunica a muncit şi a ridicat la propriu o casă cu mâinile ei, s-a anulat ca femeie şi a fost doar mamă. Simbioza dintre bunica și sirenă nu a fost tot timpul ca la carte…. existenţa celeilalte trăgând dupa sine lipsa afectivă a bunicului, nefericirea, durerea, abandonul, amarul înecat în alcool şi în final sfârşitul, bunicul murind pe drumul de întoarcere de la ea. Mama nu a iertat-o niciodată, iar dacă o întreb, îmi evocă pas cu pas toată durerea bunicii mele, durerea unei femei refuzate de tânără, obligată să fie doar mamă şi femeie în casă. Mătuşa, în schimb, l-a înţeles în imensa lui indecizie, tocmai pentru că, spune ea, “toți avem dreptul să fim fericiți şi aşa a înţeles el să fie”.

Aveam zece ani când l-am pierdut pe bunicul şi pâna atunci nu ştiam cum e viaţa fără el. Ani de zile după ce a plecat am căutat orice loc şi orice poveste în care el a fost, orice om pe care l-a cunoscut şi tocmai pentru că Didina, greşită sau nu, a fost parte din viaţa lui, am acceptat-o într-un fel.

Mi se întâmplă să citesc și să văd o grămadă de poveşti similare, să văd cum timpul și vremurile schimbă radical finalul… şi continuu să mă întreb ce principii şi mentalităţi i-au ţinut pe cei trei într-o relaţie de o viaţă. Nu m-am pronunţat niciodată în astfel de situaţii. Nu pentru că aş găsi normală o relație cu un bărbat însurat (refuz din start ideea tocmai din princina poveștii din familia mea), dar mă gândesc apoi că viaţa te pune în situaţii atât de ciudate, de imposibile… situaţii în care trebuie să alegi definiţia proprie a fericirii. Sunt oameni care într-o astfel de situaţie realizează că îi face fericiţi să fie principiali, să se sacrifice, iar alţii, dimpotrivă, că vor să fie liberi, să ia de la viața ceea ce au nevoie şi că doar asta îi face fericiţi. În poveştile de dragoste, în cele mai multe cazuri, aşa cum frumos spunea cineva, suntem fie victime, fie călăi.

Aceasta este povestea bunicii mele, femeia care m-a crescut şi care, în marea ei simplitate, mi-a dat cea mai frumoasă lecţie de viaţă. Lecţia unui om simplu, fără nicio urmă de încrâncenare, înțelegător, în pace cu durerea, şi care de 25 de ani aprinde cu mâinile muncite de ţăran o lumânare la “căpătâiul omului ei”.