Când vine vorba să descriu senzaţia explozivă de fericire, cea mai fidelă imagine care îmi vine în minte este cu mine copil, în odaia bunicilor.Mă trezeam cu frica teribilă că e posibil să fi visat că sunt la ei, iar apoi când conştientizam imaginile familiare, treceam în fracţiuni de secundă de la frică la cea mai teribilă bucurie; bucuria de a fi în locul potrivit.
Am crescut într-o fugă continuă, luând în inima mea cele mai frumoase imagini: câmpurile verzi, căldura, roua dimineţii pe care o simteam cu picioarele goale, mirosurile dimineţii, aerul curat condimentat cu fumul sobei care cocea turte. Şi apoi, toate acele zgomote care compuneau rutina zilnică, zgomote care porneau firav şi creșteau în intensitate: primul cântat al cocoşului, uşile care se deschideau, cleştele care trăgea roţile de la plită, oalele care se aşezau cuminţi să fiarbă mâncarea şi la final… tuciul care lovea fundul de mămăligă. Şi apoi veneau vocile oamenilor, sapele care se băteau pe prispa casei şi zgomotul căruţelor care plecau la câmp. În starea aceea, între somn şi trezie… simţeam cum încet-încet realitatea se recompune după acelaşi ritual şi cu permanenta bucurie care îmi inunda corpul… că sunt acasă.
Ani de zile am căutat în cele mai ciudate locuri senzaţia de acasă. Mi-am fixat permanent busola către est… acolo unde ştiam că e casa mea. Am zburat cu gândul peste trei ţări ca să mă opresc în curtea unei case ţărăneşti de pe Valea Siretului, neştiind ce anume mă atrage acolo. M-am întrebat debusolată ce înseamnă acasă, ce fel de experienţă îţi defineşte mai bine termenul, care sunt oamenii care te cheamă şi pentru care dintre ei pleci.
Şi mi-au trebuit mii de kilometri bătuţi pe uscat şi în aer, înainte şi înapoi, ca să înţeleg că vine o zi când afli unde îţi e casa. Şi acea zi e ziua în care călătoreşti mai întâi în sufletul tău şi dincolo de orice explicaţie, de orice constrângere, de orice “de ce”, în cea mai mare linişte, auzi şi simti, rând pe rând, toate zgomotele, mirosurile şi senzaţiile cu care se construieşte casa ta. Casa ta poate fi oriunde sufletul simte bucuria. Casa ta e acolo unde toate amintirile îţi dau siguranţă, e locul unde simţi că eşti recunoscator că te-ai trezit.
Îmi aduc aminte de prima mea reîntoarcere acasă, când, coborând pe Măgura, am vazut în oglinda retrovizoare un şir lung de lumini de faruri, ale celor care, ca și mine, se întorceau acasă. Şi-am simţit că întotdeauna drumul tău către casă e luminat de ceva sau cineva. Am înţeles că oricât de pierdut te-ai simţi, în viaţa ta vor apărea tot timpul fapte şi oameni care te vor aduce acasă. Aşa cum mi s-a întâmplat mie în 2005, când bătrânul veterinar italian mi-a cumparat 400 de km de drum până acasă, făcându-mi cadou un plin de benzina. La fel cum şi în anii urmatori, ceva sau cineva, voit sau nu, m-a împins mai aproape de casă. Dar restul de drum mi l-am cumpărat eu.
Mi l-am cumpărat atunci când, în ciuda lui “dacă”, a lui “de ce”, în ciuda confirmărilor de care aveam nevoie, am decis pentru o clipă să îmi ascult sufletul. Şi am înţeles că 10 ani sunt mai mult decat suficienţi ca să înţelegi, iar timpul nu are răbdare cu nimeni.
Şi astăzi, când m-am trezit, m-am gandit la fetiţa Roxana care îşi visa îngerul şi care nu avea cum să ştie atunci că îngerul ei era chiar ea, cea din viitor. Şi îi mulţumesc din suflet persoanei minunate care m-a învaţat că noi suntem propriii noștri îngeri păzitori, important e să vrem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu