miercuri, 21 ianuarie 2015

Nici televiziunea nu mai e ce a fost!

Woody Allen spunea odata ca americanii nu isi arunca gunoaiele, ci le transforma in emisiuni de televiziune.Daca intr-o zi oarecare, ai curiozitatea sa butonezi telecomanda, ai sa fii uimit cat gunoi recicleaza si televiziunile din Romania.In materie de mondenitati si emisiuni de divertisment am atins fundul prapastiei.Emisiunile sunt atat de proaste incat cu greu o persoana cu scaun la cap mai are tupeul sa se compromita in direct.Ne-au ramas asadar prostituatele si asistatii social care au probleme in cuplu.
Dar nu asta e problema...Ceea ce doare e tot tavalugul asta de idei gresite care se vehiculeaza si mai ales linsajul psihologic la care oamenii sunt supusi.
Ieri de exemplu, intr-o emisiune condusa de o domnita blonda si infantilizata, se discuta aprins soarta unei femei care isi parasise cei 4 copii.Acuzata, o femeie cu un retard vizibil era judecata cu sarg de un juriu format din Prima Baba a tarii, inlocuitoarea Monicai Tatoiu, baba specialista, dar mereu pe langa Camelia Mitoseru, Avocatul Poporului si a lui nea Gigi, prieten bun cu Iisus Hristos si cu regele Solomon din care citeaza frecvent si nu in ultimul rand Mara Banica, ziarista preacucernica, angajata sa faca femeile "curve" si "ordinare", pentru ca nu-i asa puterea exemplului e cea mai buna.
Sa ne reintoarcem la acuzata, o femeie asupra careia toti aruncau ocare si sudalmi, inclusiv sotul alcoolic, intrat in legatura directa din cocioaba de chirpici in care isi duce veacul.Toti sustineau sus si tare ca o mama nu-si paraseste copiii, ca nici macar o catea nu face asta.
Femeiii i se puneau intrebari de un ridicol iesit din comun, fiind vizibil faptul ca biata de ea nu intelegea nici macar contextul.Se vorbea despre sentimentul inaltator al maternitatii, despre manuale de parenting, se cita cu sarg din Doctor Oz, Doctor Spock si alte fiinte extraterestre pentru femeia care abia putea sa lege coerent doua fraze.
Am stat si m-am gandit la injustitia care se savarsea acolo, la lipsa de empatie si bun simt, dar mai ales mi-am dorit ca pentru cateva ore, specialistii cu pricina sa traiasca viata acuzatei.
Sa ipotizam asadar ca pentru cateva ore ai "privilegiul" de a trai intr-o cocioaba insalubra, fara apa si conditii minime de trai, ca in fata unei sobe care scoate fum ca o locomotiva cu aburi trebuie sa gatesti 3 feluri de mancare din patru cartofi si un pumn de malai.Sa mai adaugam si un sot alcoolic care te bate pentru ca nu are bani de bautura, te scoate noaptea afara la -15 grade dupa ce ti-a aplicat si o corectie cu toporul...si...nu in ultimul rand...sa mai refacem si cateva episoade identice dintr-o copilarie tulbure.Si dupa ce am inteles cat de cat contextul...sa pelungim apoteotic experienta pentru alti 30 de ani.Avem asadar in fata un om ciuntit sufleteste, fara cea mai mica idee despre valori pe care tu le fluturi dintr-o carte citita, un om care nu va intelege nimic din ce ii va spune, un om care se va simti doar un caine incoltit si flamand, pe care o cucoana nebuna incearca sa-l imbrace intr-o hainuta tricotata.
Nu am nici cea mai mica indoiala ca scopul unor astfel de emisiuni infecte ramane ratingul si nici pe departe educarea femeiii sa fie o mama buna.Dar nu inteleg cum un organism numit CNA poate tolera o astfel de emisiune, cum niste oameni aparent educati se pot compromite in a-si da cu parerea pe subiect.
Asadar stau si ma intreb:Cine savarseste o faradelege mai mare?Cea care, fara a avea o baza solida in educatie emotionala, se lasa purtata instinctual de cursul vietii sau cei care, tolba de carte, se arata goliti de sentimente minime de bun simt, fiind si platiti pentru mizeriile pe care le spun?
Suntem fara umbra de dubiu in epoca in care "pestele si mileul de macrame" justifica singura utilitate a televizorului in casa oricarui cetatean.

luni, 19 ianuarie 2015

Povesti cu aroma de cafea
Sunt o mare cafengioaica si nu concep sa incep o zi fara o ceasca de cafea.Si asta pentru ca, in toate amintirile mele, totul a inceput in jurul unei cesti de cafea.
Aveam vreo cativa ani cand, din bratele mamei am vazut prima ceasca cu cafea aburinda.Eram in curtea nasei mele de botez, la o masa.Priveam caimacul care broda ceasca de portelan si trageam cu nesat aroma.Mamei i se varsa ca prin farmec cescuta in farfurioara, iar eu imi inmuiam varful degetului si gustam cu placere.Si stiu ca se povestea mult si se radea, asa ca de atunci am ramas cu ideea ca o cafea este preambulul unor povesti, ca o ceasca de cafea are puterea magica de a face oamenii sa vorbeasca.
In anii gri ai comunismului aveam sa simt mai mereu mirosul acela fad de "nechezol", un inlocuitor de cafea, pe care parintii mei si prietenii lor il foloseau pentru ca nu aveau incotro.Dar cateodata, ca prin farmec in casa aparea cafeaua de peste hotare, obtinuta "pe sub mana" si in mare secret.Si uite asa, aveam sa aflu eu pentru prima oara de Alvorada.Intr-o epoca intunecata, fara programe la televizor si cu restrictie la lumina, intr-o bucatarie a unui oras de provincie, la o masa se radea si se spuneau povesti.Iar ibricul de pe aragaz scotea miresme dumnezeiesti.Pachetul acela auriu venise ilegal in Romania.Carmen, prietena mamei urcase scarile in graba si il fluturase victorioasa.Se trageau scaune, se radea, iar maica-mea scotea din dulapul secret un alt clandestin, pachetul cu tigarete Kent.Ca prin farmec bucataria se umplea de oameni, de rasete, de glume interzise...si energia din jur arata ca orice loc poate fi insufletit daca exista bucurie si prieteni.
Si mai tin minte cafeaua adusa de Nea Sorofin din indepartata Sirie, pe ale carei santiere lucra.Se intorcea cu cafea, cu vederi din acelea pe care daca le miscai o femeie iti zambea, cu carpete orientale si ciocolata.Si unul din acele pachete de cafea aveam sa-l vad in mana doctoritei care-l ingrijise pe bunicul.In cabinetul ei mama asculta un diagnostic, in timp ce eu priveam electrizata unghiile rosii care framantau pachetul.
Si mai tin minte si cutiuta aceea de tabla cu ness Amigo, cea mai draga desfatare.Mama avea un set superb de portelan in care se bea Amigo.O ceasca inalta si dantelata, in care punea cu generozitate o lingura de cafea facuta crema si apoi turna apa fierbinte.Si bunatatea aceea de cafea colinda apoi jumatate de oras, catre coaforul unde se intalnea cu prietenele.Tin minte cum atmosfera se insufletea la vederea cutiei.Si in zgomotul de uscatoare de par, in mirosul de solutie de permanent si oja, parea ca sclava Izaura canta o melodie carioca, de pe un taram despre care nu stii de-i vis ori realitate.Tanti Fani coafeza cu vocea ei de trombon decreta adunarea, iar maica-mea era ca o regina.Si in fata cestilor aburinde se vorbea despre soti necredinciosi, despre telenovele locale cu o forta si-o determinare pe care doar o lingura de cofeina adevarata ti-o pot da.Si in toata acea mare de femei ma vad astazi pe mine, o fetita intr-o rochita rosie care sorbea povesti.
Imediat dupa revolutie aveam sa ma indragostesc de alte si alte marci de cafea, toate asociate cu amintiri.Pachetul albastru de Tchibo primit de o colega de facultate si facut cafea pe resoul din caminul studentesc, prima cafea Illy bauta undeva la granita dintre Italia si Franta in zorii unei zile, prima cafea la ibric bauta in vama Nadlac, dupa luni de zile de espresso, cafea care avea sa-mi dea clar sentimentul ca sunt Acasa.
Si in fiecare dimineata cand imi asez ibricul pe aragaz, cand deschid capacul borcanului de cafea...stiu ca marile povesti, marile prietenii, marile povesti de dragoste si marile zile au inceput, fara umbra de dubiu, in jurul unei cesti de cafea.Si in fiecare loc pe care l-am vizitat, am cerut o ceasca de cafea locala, ca sa inteleg magia care vorbeste despre oameni, locuri si legende.
Pentru ca aburul cafelei relaxeaza simturile, uneste gandurile si are puterea de a te face sa calatoresti in adancul fiintei tale ani lumina.O dimineata minunata!

miercuri, 7 ianuarie 2015

Izvorul vieţii


În iarna lui 1985, într-una din acele seri geroase în care soba trăgea ca o mocăniţă la deal, în bucătăria bunicilor mei avea să se ţeasă un plan.Pe pereţi flăcările dansau, iar vocea bunicii mele aducea a magie.Acolo la gura sobei ea îi spunea bunicului că ar fi timpul să facă o fântână.
Toata tineretea ei, bunica ridicase un deal abrupt cu o cobiliţă pe umeri şi cu două găleţi...de apă.Punea cu hotărâre piciorul în pamant, având grija să ţină spatele drept şi într-un echilibru teribil aducea acasă apa pentru gătit, spălat şi adăpat animale.Ani de zile avea să înţeleagă de ce apa e pomană şi mai ales de ce oamenii fac fântâni.
În acea seara de iarna aveam să aflu că un fântânar bătrân găsise izvorul în curtea noastra, cu o nuia "fermecată" de alun, o nuia asemenii unei praştii mai mari, pe care el o ţinuse cumva în dreptul inimii.Si chiar lângă agudul cel mare din mijlocul curţii, nuiaua s-ar fi mişcat miraculos, semn că acolo dedesubt s-ar afla "izvor de apă curată".
În primăvara aceluiaşi an bunicii mei au tocmit doi fântânari şi au început săpăturile.Ţin minte cum noi copiii ne jucam în curte în timp ce bunica făcea oale de mancare la soba mare de teracotă.Oamenii săpau, iar pamantul îşi schimba încet, încet culoarea.Apoi, coborau tot mai adânc, susţinuţi de corzi, în căutarea firicelului de apa.Aveau să-l găsească la 40 de metri adâncime, după zile întregi de muncă.Căram pământul cu căruţa şi tot cu căruţa aduceam ghizdurile de beton care sprijineau malurile.După o muncă istovitoare şi speranţe care păreau deşarte, în curtea copilariei mele avea să apară fântâna mult visată, cu două găleţi şi roată mare.În zilele toride de vară, roata se învârtea cu o viteză năucitoare aducând sus găleata cu apă, timp în care cealalta se scufunda cu ecou.
Bunicul scotea apa domol, cu drag, convins fiind că apa de izvor e sănătate curata.Când eram la oraş la părinţii mei, obişnuia să îmi aduca bidoane de apă, pentru că nu putea concepe ca eu să beau "apa care curge din perete".Iar în '86, imediat dupa explozia de la Cernobâl, bunicul şi-a acoperit fântâna cu un capac mare de lemn şi toate "ţoalele" din zestrea bunicii pentru că aşa credea el că îşi protejeaza izvorul de unda radioactiva.Toata copilaria mea am învăţat că apa e pomană pentru bătrânii neputincioşi, pentru oamenii însetaţi, dar mai ales aveam să înţeleg ca fiecare fântână e de cele mai multe ori o poveste a unei nevoi personale.Fie că erau în curţi sau pe dealuri, pierdute în câmp, cu roata şi lanţ sau doar cu o cumpănă, fântânile spuneau o poveste.Povestea unui izvor pe care  cineva l-a descoperit şi l-a adus cumva la suprafaţa "întru bucuria şi îndestularea tuturor".
Astăzi obişnuiesc să caut cu privirea imaginile de odinioară doar pentru că vreau să le dau un alt sens.Şi înţeleg că în definitiv, fiecare dintre noi are în adâncul fiinţei sale un izvor, un izvor despre care ştim ca e acolo, dar nu avem întotdeauna curajul să "îi plecăm în căutare".Pentru că de cele mai multe ori e o munca titanică, o muncă ce presupune şi speranţe năruite, un travaliu istovitor către esenţa fiinţei noastre.
Şi se întâmplă, ca în mod miraculos, într-o zi de sete teribila să înţelegi că izvorul de apă curată ce este în tine, te poate îndestula o viaţă întreaga, ba mai mult, poate îndestula şi alţi însetaţi.Şi în sclipirea aceea de curaj înţelegi că propria menire, destinul pentru care fiecare dintre noi a venit pe lume, se numeşte de fapt izvorul vieţii.