Izvorul vieţii

În iarna lui 1985, într-una din acele seri geroase în care soba trăgea ca o mocăniţă la deal, în bucătăria bunicilor mei avea să se ţeasă un plan.Pe pereţi flăcările dansau, iar vocea bunicii mele aducea a magie.Acolo la gura sobei ea îi spunea bunicului că ar fi timpul să facă o fântână.
Toata tineretea ei, bunica ridicase un deal abrupt cu o cobiliţă pe umeri şi cu două găleţi...de apă.Punea cu hotărâre piciorul în pamant, având grija să ţină spatele drept şi într-un echilibru teribil aducea acasă apa pentru gătit, spălat şi adăpat animale.Ani de zile avea să înţeleagă de ce apa e pomană şi mai ales de ce oamenii fac fântâni.
În acea seara de iarna aveam să aflu că un fântânar bătrân găsise izvorul în curtea noastra, cu o nuia "fermecată" de alun, o nuia asemenii unei praştii mai mari, pe care el o ţinuse cumva în dreptul inimii.Si chiar lângă agudul cel mare din mijlocul curţii, nuiaua s-ar fi mişcat miraculos, semn că acolo dedesubt s-ar afla "izvor de apă curată".
În primăvara aceluiaşi an bunicii mei au tocmit doi fântânari şi au început săpăturile.Ţin minte cum noi copiii ne jucam în curte în timp ce bunica făcea oale de mancare la soba mare de teracotă.Oamenii săpau, iar pamantul îşi schimba încet, încet culoarea.Apoi, coborau tot mai adânc, susţinuţi de corzi, în căutarea firicelului de apa.Aveau să-l găsească la 40 de metri adâncime, după zile întregi de muncă.Căram pământul cu căruţa şi tot cu căruţa aduceam ghizdurile de beton care sprijineau malurile.După o muncă istovitoare şi speranţe care păreau deşarte, în curtea copilariei mele avea să apară fântâna mult visată, cu două găleţi şi roată mare.În zilele toride de vară, roata se învârtea cu o viteză năucitoare aducând sus găleata cu apă, timp în care cealalta se scufunda cu ecou.
Bunicul scotea apa domol, cu drag, convins fiind că apa de izvor e sănătate curata.Când eram la oraş la părinţii mei, obişnuia să îmi aduca bidoane de apă, pentru că nu putea concepe ca eu să beau "apa care curge din perete".Iar în '86, imediat dupa explozia de la Cernobâl, bunicul şi-a acoperit fântâna cu un capac mare de lemn şi toate "ţoalele" din zestrea bunicii pentru că aşa credea el că îşi protejeaza izvorul de unda radioactiva.Toata copilaria mea am învăţat că apa e pomană pentru bătrânii neputincioşi, pentru oamenii însetaţi, dar mai ales aveam să înţeleg ca fiecare fântână e de cele mai multe ori o poveste a unei nevoi personale.Fie că erau în curţi sau pe dealuri, pierdute în câmp, cu roata şi lanţ sau doar cu o cumpănă, fântânile spuneau o poveste.Povestea unui izvor pe care  cineva l-a descoperit şi l-a adus cumva la suprafaţa "întru bucuria şi îndestularea tuturor".
Astăzi obişnuiesc să caut cu privirea imaginile de odinioară doar pentru că vreau să le dau un alt sens.Şi înţeleg că în definitiv, fiecare dintre noi are în adâncul fiinţei sale un izvor, un izvor despre care ştim ca e acolo, dar nu avem întotdeauna curajul să "îi plecăm în căutare".Pentru că de cele mai multe ori e o munca titanică, o muncă ce presupune şi speranţe năruite, un travaliu istovitor către esenţa fiinţei noastre.
Şi se întâmplă, ca în mod miraculos, într-o zi de sete teribila să înţelegi că izvorul de apă curată ce este în tine, te poate îndestula o viaţă întreaga, ba mai mult, poate îndestula şi alţi însetaţi.Şi în sclipirea aceea de curaj înţelegi că propria menire, destinul pentru care fiecare dintre noi a venit pe lume, se numeşte de fapt izvorul vieţii.